Oameni de seamă ai comunei Șanț

Sub acest titlu, ne-am propus să aducem în fața cititorilor câteva figuri marcante ale ținutului năsăudean și nu numai, oameni născuți în comuna Șanț, județul Bistrița-Năsăud, preocupați de istoria și cultura acestor locuri și care nu mai sunt printre noi. Criteriul de ordonare în pagină este anul nașterii. Această listă nu are cum să fie completă, ea rămâne deschisă. Pentru întocmirea acestui material, am folosit informațiile cuprinse în lucrări tipărite („Cartea vieții părintelui Pamfiliu”, Florea Grapini, Editura Mușatinii, Suceava, 2003; „Pași spre lumină, Șanțul literar și artistic - Portrete și eseuri”, Dumitru Munteanu, Editura George Coșbuc, 2017, „Scurtă monografie a Comunei Șanț 1773 – 1986, Viorica Grapini și Septimiu Grapini, Editura George Coșbuc, 2016”), în arhiva școlii din localitate, în alte documente tipărite sau online.

Grigore Moisil (1814 – 1891), bunicul academicianului/numismatului Constantin Moisil și străbunicul academicianului/matematicianului Grigore C. Moisil, s-a născut la Rodna Nouă (Șanț), în 10 ianuarie 1814, și a decedat în 3 octombrie 1891, la Năsăud (Austro-Ungaria). A fost vicar al Vicariatului Rodnei și protopop greco-catolic al Năsăudului. Studii: Școala Trivială din Sângeorzul Român (Sângeorz-Băi), Școala Normală din Năsăud și Gimnaziul din Blaj. După terminarea studiilor, a fost numit, în 1841, paroh în Tiha Bârgăului. Ca vicar al Rodnei și protopop al Năsăudului (din 1859), Grigore Moisil a militat neîncetat pentru cauza grănicerilor, deținând această funcție până la trecerea sa în neființă. Cea mai importantă realizare a vicarului a fost înființarea la Năsăud, în anul 1863, a Gimnaziului Grăniceresc (azi, Colegiul Național „George Coșbuc”), instituție de învățământ pe care a condus-o, în calitate de director, până în anul 1868.

Leontin Pop (1829 – 1909) a fost sergent de poliție în Cluj, apoi, la Șanț - primar, notar, casier comunal, curator bisericesc. S-a remarcat ca participant activ la Mișcarea Memorandistă. A făcut parte, alături de renumitul memorandist rodnean Gherasim Domide (1856 – 1909), din delegația Partidului Național Român (aproape 300 de persoane, dintre care 34 din județul Bistrița-Năsăud), condusă de Ion Rațiu și Vasile Lucaciu, plecată la Viena, în 28 mai 1892, să prezinte împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, „Memorandumul Transilvaniei”, prin care erau cerute pentru românii transilvăneni drepturi egale cu cele ale maghiarilor, dar și încetarea persecuțiilor și a maghiarizării la care erau supuși. A colaborat cu articole despre viața spirituală și învățământul din comuna Șanț la presa vremii, „Revista Bistriței”, „Arhiva Someșană” și altele.

Ilarion Filipoi (1834 – 1901) , fiul lui Ioachim și Irina, a venit pe lume în 21 martie 1834, la Rodna Nouă (Șanț), și a decedat în 1901. A fost al treilea preot al parohiei Șanț, după Vasile Moisil I și Vasile Moisil II. A fost militar, scriitor de primărie și învățător în comuna natală. După absolvirea școlii din Blaj, începând cu sfârșitul anului 1854 a fost numit preot la Șanț. Din 1880, a primit ca ajutor pe preotul Pamfiliu Grapini. Au slujit împreună până în 1901, când Ilarion Filipoi a trecut în neființă. A donat bisericii un teren în centrul satului pe care s-a ridicat, în anii 1941 și 1942, actuala casă parohială.

Mihail Domide (1842 – 1898) , fiul lui Ilisie și Maria, s-a născut la 27 septembrie 1842, la Rodna Nouă (Șanț), și a decedat în anul 1898. A fost nepotul lui Civele Românu (Mihail Domide) - cel care a luptat alături de camarazii săi din Batalionul 2 al Regimentului II Grăniceresc Năsăudean în 1796, împotriva lui Napoleon I, la Areda - Veneția, salvând de la o iminentă distrugere armata austriacă, la Podul de la Arcole. Studii: Școala sătească, Școala Trivială din Sângeorzul Român (Sângeorz-Băi), Școala Normală din Năsăud. A fost învățător în Tiha Bârgăului (din 1860), în Maieru (din 1863), învățător și director al Școlii Triviale din Sângeorzul Român (Sângeorz-Băi), de unde, după desființarea școlii, în 1880, a ieșit la pensie. A fost considerat cel mai bun dascăl și cel mai bun grădinar de pe Valea Someșului. Membru fondator al Reuniunii „Mariana” a învățătorilor greco-catolici din Năsăud și bun publicist, a colaborat la revistele vremii „Familia”, „Columna” și altele. A scris prima monografie a comunei Șanț, Monografia comunei Șanț – Rodna Nouă, ce cuprinde 16 capitole în 48 de pagini, publicată, în 1987, în revista „Plaiuri Năsăudene și Bistrițene” din Cluj-Napoca.

Pamfiliu Grapini (1855 – 1949) , unicul fiu al țăranilor Ion și Paraschiva, a văzut lumina zilei în 5 iunie 1855, la Rodna Nouă (Șanț), și a trecut la cele veșnice în 7 iunie 1945, în localitatea natală. Studii: Școala din Șanț (unde l-a avut învățător pe Cotu Cosma I), Școala Trivială din Sângeorz-Băi (în clasa a III-a i-a fost dascăl Mihail Domide, amintit mai sus), Școala Normală din Năsăud. A absolvit liceul în 1876, alături de renumitul memorandist rodnean Gherasim Domide, ambii cu calificativul maxim „Maturu cu Precelenția”. El și Gherasim Domide au fost încorporați în Regimentul 63 Infanterie din Bistrița, unde a absolvit Școala de ofițeri români în rezervă, cu gradul de locotenent. După absolvirea Academiei Teologice Greco-Catolice, în 1880, s-a căsătorit cu Lucia Lupșai, fiica preotului Clemente Lupșai din Rodna Veche. După căsătorie, a fost numit preot-ajutător al părintelui Ilarion Filipoi, în parohia Șanț, până în 1901, an în care devine preot cu drepturi depline al Șanțului până în 30 decembrie 1939, când este nevoit să se pensioneze. A avut șase copii, patru fete și doi băieți, unul dintre ei fiind marele unionist Enea Grapini. Încă de tânăr a colaborat la presa vremii, „Vestitorul”, revista „Mariana”, „Revista Bistriței”, „Arhiva Someșană” ș.a. A tradus câteva romane din beletristica germană. Dar cele mai mari realizări din viața sa sunt construirea bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Monografia comunei mari Rodna-Nouă (Șanț), 1773-1903, editată la Bistrița, de Tipografia A. Baciu, în 1903, și considerată, la acea vreme, una dintre cele mai bune cărți de acest fel, și Cartea vieții sau momentele de eternă amintire începând de la 1903 - un jurnal în care a consemnat, de cele mai multe ori cu lux de amănunte, fapte, întâmplări și evenimente locale, naționale și mondiale. Pamfiliu Grapini, popa cel bătrân, cum a rămas în memoria șănțenilor, a fost un veritabil patriarh al neamului său și un cărturar de marcă al vremurilor sale. Casa în care a locuit a devenit Casa Muzeu „Pamfiliu Grapini”.

George Olari (1865 – 1953) , fost sergent în armata austriacă, a devenit casier al parohiei și comunei Șanț, funcție pe care a îndeplinit-o timp de peste 35 de ani. A fost și cantor bisericesc, agronom, sanitar și topograf, calitate în care a întocmit toate hărțile cadastrale comunale. Iubitor de carte, avea în bibliotecă 50 de volume vechi, unele rescrise de el la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și cărți tipărite, pe care le împrumuta cititorilor interesați, care, la restituirea volumului, trebuiau să-i relateze pe scurt conținutul acestuia și învățămintele desprinse. În 1936, a participat, împreună cu părintele Pamfiliu Grapini, în prezența Casei Regale, alături de mari personalități politice și culturale, la cinematograful bucureștean „Aro”, la proiecția filmului „Satul Șanț”, realizat de Fundația Culturală Regală „Principele Carol” și de Institutul Social Român, în 1935.

Octavian Domide (1869 – 1949) , fiul lui Lazăr și Maria, s-a născut la Rodna Nouă (Șanț), în 6 mai 1859, și s-a stins din viață în 1949, la Cluj. A fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (ca membru al Marelui Sfat Național al Unirii), organismul legislativ care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. A urmat cursurile școlii primare, la început în satul natal, apoi la Năsăud, unde a terminat și liceul. Ulterior, a fost trimis la Roma, ca elev al Colegiului Grecesc „Sfântul Atanasiu”. A dobândit titlul de doctor în filozofie (1887) și doctor în teologie (1891). A fost profesor universitar de filozofie și teologie, director de studii (1893), asesor consistorial (1901), canonic prepozit capitular (1923), vicar general episcopal, prelat papal. A fost unul dintre cei mai buni oratori ai bisericii greco-catolice și autor de scrieri bisericești. Cunoștea șase limbi străine: latina, greaca, germana, franceza, italiana și maghiara. A tipărit broșura Arborele Vieții. Prieten cu poetul George Coșbuc, l-a ajutat pe acesta din urmă la traducerea renumitei opere a lui Dante Alighieri, Divina Comedie. Invitat deseori de prietenul său, preotul Pamfiliu Grapini, a ținut în noua biserică de la Șanț predici memorabile.

Mihail Cotu (1872 – 1936) , scris uneori și Mihăilă Cotul, s-a născut la Rodna Nouă (Șanț), în 2 august 1872, și a decedat în 25 noiembrie 1936, în aceeași localitate. A fost fiul lui Cozma Cotu I (? – 1882) – primul învățător cu calificare din comuna Șanț, numit în 1855, și tatăl celui de-al treilea învățător din familia „cotenilor”, Cotu Cozma II (1904 – 1974). A absolvit Liceul Grăniceresc din Năsăud și Preparandia din Gherla. La rândul lui, Mihail Cotu a fost învățător la Ilva Mică, Năsăud și Prundu Bârgăului, ulterior, din 18 martie 1897, în comuna Șanț, câțiva ani, apoi director al aceleiași școli timp de 33 de ani, unde a servit până în octombrie 1932, când s-a retras la pensie. Interesat de istoria și viața spirituală ale Șanțului și ținutului năsăudean, a participat cu comunicări la Reuniunile Societății „Mariana” a învățătorilor greco-catolici din Năsăud și a scris O scurtă schiță a comunei Șanț (Rodna Nouă) nepublicată, ci doar prezentată în cadrul societății amintite anterior.

Dumitru Cotu (1886 – 1967) , țăran fruntaș al satului, autodidact, bun cunoscător al istoriei ținutului de graniță năsăudean, a fost, după pensionarea lui George Olari, timp de 10 ani, curator bisericesc. A jucat un rol important în anii 1935 și 1936, pe timpul cercetărilor sociologice și etnoculturale desfășurate de „Echipa regală” condusă de Dimitrie Gusti, oferind sociologilor informații prețioase (istorice, monografice, culturale și de altă natură). A fost și un foarte bun orator. În prezența regelui Carol al II-lea, în 1939, a ținut un discurs la Arenele Romane din București, la finalul căruia a fost felicitat de regele însuși, care i-a strâns mâna.

Enea Grapini (1893 – 1980) , fiul preotului Pamfiliu Grapini și al Luciei, s-a născut la 16 septembrie 1893, la Șanț. A studiat la școala din Șanț, avându-l învățător pe Mihăilă Cotu, fiul bătrânului Cozma Cotu, la Liceul Maghiar din Năsăud și la Liceul Maghiar din Gherla. Deși era singurul român între colegii săi germani și maghiari, a terminat liceul, în 1911, ca șef de promoție. În urma absolvirii Institutului Politehnic Maghiar „Regele Ioszef” din Budapesta, în 1915, a obținut diploma de inginer constructor și arhitect. S-a căsătorit cu Rozalia Hegheduș, cu care a avut trei copii. Încă de tânăr, a optat pentru mișcarea social-democrată. Ca membru al Consiliului Național Român – organism comun al Partidului Național Român și al Partidului Social Democrat Ungar –, Enea Grapini a jucat un rol important în actul înfăptuirii Marii Uniri. În calitate de membru al Consiliului Național Român, constituit pe 30 octombrie 1918, a participat la actul Marii Uniri, făcând parte din Marele Sfat al Unirii. La 8 septembrie 1940, a organizat marea Adunare Populară din Piața Unirii din Bistrița, manifestare de protest împotriva Dictatului de la Viena. În urma acestui protest, a fost obligat să se mute la București, unde, la 1 martie 1980, s-a stins din viață. A fost înhumat la Bistrița, în 3 martie. În semn de cinstire, școala din Șanț, începând cu 1 noiembrie 2001, îi poartă numele, iar în fața clădirii instituției de învățământ, în 30 iunie 2006, la întâlnirea „Fiilor satului”, a fost dezvelit bustul marelui unionist șănțean.

Constantin Iugan (1898 – 1989) s-a născut în 8 iunie 1898, la Șanț. Orfan de mic, și-a petrecut copilăria și adolescența printre locuitorii satului, învățând din înțelepciunea acestora. În 1912, a urcat pentru prima oară pe scenă, ca membru al Corului sătesc. De mic a avut înclinații actoricești. Șansa lui a fost întâlnirea cu academicianul Dimitrie Gusti, în 1935, când acesta a venit cu „Echipa regală” în Șanț. Încurajat de marele sociolog, a pus bazele unei trupe de teatru, „Trupa veselă”, prima de acest fel din țară, cu scopul de a contribui la însănătoșirea morală a satului. Împreună cu câțiva colaboratori (țărani-actori), a pus în scenă piese de teatru (nescris) precum: „Bătrânul își împarte averea”, „Claca”, „Baba și dracul”, „Sacul fermecat”, „Nu da cinstea pe rușine”, „Măritatul fără voie” ș.a. Cu aceste scenete și piese, trupa a evoluat pe scena marilor orașe din țară, dar și din străinătate, a participat la numeroase festivaluri și concursuri, obținând multe premii valoroase. Neavând studii de teatru și necunoscând prea bine termenii specifici, s-a dovedit a fi un autor dramatic, regizor, scenarist și interpret de mare forță. A decedat în 15 octombrie 1989. Astăzi, trupa de teatru îi poartă numele și a devenit marcă înregistrată a Șanțului.

Onisim Filipoiu (1914 - 2000) , fiul lui Petru și Paraschiva, s-a născut la Șanț, în 25 ianuarie 1914. Studii: cursuri primare la Șanț, liceul la Năsăud, Facultatea de litere din București, Școala de Arhivistică și Paleografie din București (1945). A fost profesor (liceul din Năsăud), dar activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în domeniul arhivisticii, la Arhivele Statului din Năsăud (1937 – 1953), Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Cluj-Napoca (1953 – 1955). A fost director al Bibliotecii Centrale a Institutului Medico-Farmaceutic până la pensionare, în 1976. După pensionare, a fost membru al Cenaclului (Cercului) cultural-istoric „Plaiuri năsăudene și bistrițene” din Cluj-Napoca. Profesor, istoric literar, arhivist și bibliotecar, a scris, de-a lungul anilor, nenumărate comunicări despre scriitorii și oamenii de seamă, despre instituțiile și evenimentele Graniței Năsăudene, rod al muncii sale de cercetare în arhivele năsăudene și clujene. Aceste comunicări au fost publicate în diferite culegeri, volume și reviste. Este semnatarul a peste 60 de materiale literare în presă. Preocupat de istoria și tradițiile satului de baștină, a continuat munca înaintașilor săi cu manuscrisul Pagini de antologie monografică ilustrată – comuna Șanț, 1973, care cuprinde peste 130 de pagini, multe ilustrații și fotografii, majoritatea inedite. Sub titlul Monografia comunei Șanț. Texte edite și inedite de Onisim Filipoiu, manuscrisul a fost tipărit la Editura George Coșbuc din Bistrița. A decedat în anul 2000.

Septimiu Grapini (1921 - 1998) , fiul lui Timoftei și al Octaviei, a văzut lumina zilei la 15 mai 1921, în comuna Șanț. Studii: clasele primare la școala din sat (1928 – 1932), Liceul „George Coșbuc” din Năsăud (1932 – 1936), Școala Normală de Băieți din Gherla (1936 – 1941), Academia de Teologie din Cluj (un an la zi și trei la fără frecvență, din 1942 fiind învățător la Șanț), absolvită în 1946. A predat muzica în școala de la Rodna (anul școlar 1947/1948), a fost, pe rând, referent la Plasa Rodna (1950), șef al Secției de propagandă și cultură a PMR la Sfatul Raional Năsăud (1950 – 1952), director al Școlii generale din Sărmaș, județul Mureș (1952 – 1954), iar de la 1 septembrie, profesor de muzică la școala din Șanț, școală căreia i-a fost director 24 de ani. O perioadă însemnată a cumulat și funcția de director al Căminului cultural, începând cu 1 noiembrie 1954. După ani de muncă neobosită, Septimiu Grapini și soția sa Viorica Grapini au redactat, în 1987, o Scurtă monografie a Comunei Șanț, (1773 – 1986) , lucrare de referință, modernă, păstrată, ani la rând, în manuscris, până în 2016, când vede lumina tiparului la Editura George Coșbuc, din Bistrița. S-a stins din viață la Șanț, în 7 septembrie 1998.

Lucian Valea (1924 - 1992) - pseudonimul lui Alexandru Astalușiu - s-a născut în 4 martie 1924, în comuna Șanț (satul Valea Mare). A urmat școala primară în Sângeorz-Băi (1931-1935), iar studiile liceale la Bistrița, Cluj și Brașov. A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1945-1949), luându-și licența în 1960. Este tatăl poetului și cercetătorului filatelist Mihai Lucian Valea, locotenent-colonel (r). A fost redactor la „Gazeta Transilvaniei” (1942-1944) și profesor la Năsăud (1945-1946). În 1950, din motive politice, a fost condamnat la muncă silnică pe viață, dar a executat doar 5 ani. După eliberare, a lucrat prin diferite orașe ca muncitor necalificat, profesor secundar, lector universitar, muzeograf, director al Casei Județene a Creației Populare și director al Școlii Populare de Artă (până în 1971) din Botoșani. La Botoșani, a organizat colocviile „Ion Pillat” și a fondat „Caiete botoșănene” (în 1983). Poet, istoric literar și eseist, a colaborat la importante reviste literare. Dintre cărțile sale amintim: Mătănii pentru fata ardeleană, 1941 (Buzău), Întoarcerea lângă pământ (Editura Tribuna, 1942), Întoarcerea lui Don Quijote (Editura Cartea Românească, 1972), Vocile (Editura Junimea, 1975), Singurătate în Ithaca (Editura Junimea, 1978), Groapa cu lei (Editura Dacia, 1979); Autoportret în timp (Editura Junimea, 1983) ș.a. A semnat și volumele de studii Coșbuc. În căutarea universului liric (Editura Albatros, 1980), Pe urmele lui George Coșbuc (Editura Sport-Turism, 1986), Viața lui George Coșbuc (2 vol., Editura Timpul, 2001-2002). S-a stins din viață în 4 aprilie 1992, la Bistrița. Școala din satul aparținător comunei Șanț, Valea Mare, se numește „Lucian Valea”.

Iosif Moisil (1925 - 2009) , fiul lui Savir și Paraschiva, s-a născut în 21 iunie 1925, la Șanț, și a decedat la 22 martie 2009, în aceeași localitate. Începând cu anul 1965, s-a hotărât să adune documente, cărți și diferite obiecte ce puteau constitui un viitor muzeu sătesc. Fiind un apropiat al familiei preotului Pamfiliu Grapini, a organizat funeraliile fiicei acestuia, Reasilva, decedată în scurt timp de la revenirea ei în Șanț, în 1964, împreună cu fiica sa, Intuca, și cu ginerele său, căpitanul Filipoi Florea, de loc din Șanț. Ca recompensă, Intuca (doamna Intu, cum era cunoscută de săteni) și soțul ei i-au vândut lui Iosif Moisil toată biblioteca părintelui Pamfiliu, care cuprindea cărți valoroase precum: Istoria artelor, ilustrată, în limba germană, 10 volume, Enciclopedia României , 4 volume, Istoria Transilvaniei de 1000 de ani, Biblia în două volume, scrisă în limba germană și legată în aur. Ulterior, a primit cu titlu de donație documente și cărți valoroase de la academicianul Grigore C. Moisil, Onisim Filipoiu, Teodor Tanco, Teodor Ghițan ( Arhiva Someșană, 27 volume) și alții, ba chiar biblioteci personale întregi, de la George Olari și Dumitru Cotu. Mulțimea de cărți și obiecte a constituit „Muzeul sătesc”, recunoscut de specialiști și intrat în circuitul muzeal, dar netrecut în patrimoniul muzeistic național. În 30 iulie 1998, într-un incendiu de proporții, în care au ars șase gospodării, s-a mistuit și gospodăria lui Iosif Moisil și, implicit, și muzeul, munca lui de o viață dispărând pentru totdeauna. Dar nu s-a dat bătut, și-a reluat activitatea de colectare a cărților și obiectelor valoroase.

Viorica Grapini (1925 - 2001) , fiica lui Vasile și Emilia, s-a născut în 7 august 1925, la Sânpetru de Câmpie, județul Mureș. A absolvit Institutul Pedagogic de 3 ani și Facultatea de Istorie și Geografie din București (1970). Căsătorită cu Septimiu Grapini, în 28 aprilie 1952, și-a urmat soțul în localitățile unde acesta a ocupat diferite funcții, ea lucrând în domeniul funcționăresc (spre exemplu, șefa Serviciului buget la Sfatul Raional Năsăud, 1950 – 1952). Profesoară de geografie și de franceză la Școala generală din Șanț (până la 1 septembrie 1981, când s-a pensionat), s-a dovedit extrem de credincioasă profesiei și generațiilor de elevi. A înființat un punct meteorologic în curtea casei sale și unul în grădina școlii. Ani la rând, cu ajutorul elevilor, a adunat date meteorologice pe care le-a fructificat în Scurta monografie a Comunei Șanț (1773 – 1986) , monografie scrisă împreună cu soțul ei Septimiu Grapini, alcătuind și alte capitole esențiale, ce țin de poziția geografică, relieful, solurile, rețeaua hidrografică, vegetația și animalele, resursele minerale etc. ale Șanțului. A scris Însemnări din viața comunei Șanț. 1900 – 1989, lucrare păstrată în manuscris de urmași, în care a consemnat cele mai semnificative fapte și evenimente de pe plan local și național. S-a stins din viață la Șanț, în 1 ianuarie 2001. A rămas în memoria șănțenilor și a generațiilor de elevi ca o foarte bună dăscăliță, o doamnă distinsă și modestă, cultă și mărinimoasă, care impunea respect.

Sabin Sas (1932 – 2020) s-a născut la Șanț, în 11 octombrie 1932, și a decedat în 14 mai 2020, la București. A absolvit: Școala generală (șapte clase) la Șanț, Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, Facultatea de chimie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, aici luându-și și doctoratul. A lucrat ca inginer-șef și director la fabricile „Potaissa”, „Turdeana” și Fabrica de Ciment Turda (1955-1960), expert în Comisia Economică (1960-1965), director general în Comitetul de Stat al Planificării, București (1965-1989), după 1989, în Ministerul Economiei Naționale (1990-1991). A fost responsabil de documentația tehnică a întreprinderilor înființate de stat în zonele Bistrița, Zalău și Cluj. A făcut parte din ASTRA năsăudeană începând cu anul 2012. În 2011, i s-a conferit titlul de Cetățean de onoare al orașului Năsăud.

Florea Grapini (1938 - 2019) s-a născut în 9 ianuarie 1938, la Șanț. A studiat la școala din Șanț, Școala Profesională Minieră din Ghelari (județul Hunedoara), Școala Medie Tehnică de Minereuri de la Brad (Hunedoara) și Școala Tehnică de Maiștri din aceeași localitate. A susținut examenul de diferență și bacalaureatul la Liceul de Matematică și Fizică. S-a căsătorit cu Domnica Ruxandari, cu care a avut două fete. A profesat ca tehnician maistru și ca inspector tehnic de protecția muncii la Inspecția Tehnică pentru Protecția Muncii a Regiunii Suceava. În perioada 1969 – 1974, a urmat cursurile Facultății de drept a Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca. A fost preocupat de viața și activitatea unionistului șănțean Enea Grapini și ale tatălui acestuia, părintele Pamfiliu Grapini. După ani de cercetări, a scris și publicat trei cărți: Enea Grapini și Ziua cea Mare, Editura Fundația „Constantin Titel-Petrescu”, București, 1999, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lidana, Suceava, 2018, Cartea vieții Părintelui Grapini, Editura Mușatinii, Suceava, 2003 și Scurtă cronologie a social-democrației române, Editura Lidana, 2005. În cadrul sărbătorii „Fii satului”, din 29 și 30 iunie 2006, când s-a dezvelit și bustul lui Enea Grapini din fața școlii din localitatea Șanț, omului de cultură Florea Grapini i s-a acordat titlul de Cetățean de onoare al comunei Șanț. S-a stins din viață la începutul lunii septembrie 2019.

Dumitru Munteanu (1948 - 2021) , fiul lui Gheorghe și Laura, s-a născut în Telciu (Bistrița-Năsăud), la 25 octombrie 1948, și a decedat în 30 decembrie 2021, la Bistrița. Studii: Liceul „George Coșbuc” din Năsăud și Institutul Pedagogic (2 ani) din Cluj-Napoca. În 1968, a intrat în învățământ ca învățător suplinitor. Din 1974, a fost, timp de peste 10 ani, învățător în comuna Șanț, unde s-a căsătorit cu Nazarica Onoaie, cu care a avut patru copii. S-a considerat mereu fiul adoptiv al Șanțului. Din 1989, s-a retras din învățământ, a intrat pentru o vreme în politică, apoi s-a dedicat lucrului cu cartea. Prozator, poet, eseist, istoric și publicist literar, Dumitru Munteanu a fost un promotor al literaturii din județul Bistrița-Năsăud și fondatorul revistei literare „Litera Nordului” și al Editurii George Coșbuc înființate în 1991. Din multitudinea de cărți publicate, reținem doar cele prin care a promovat valorile cultural-artistice și sociale ale comunei Șanț, toate apărute la Editura George Coșbuc din Bistrița: Teatrul din munți, 1995; Comuna Șanț, repere monografice interbelice, 2014; Teatrul Nescris „Constantin Iugan” , vol. I și II, 2014; Ghidul Gospodăriei țărănești din zona montană, 2015; „Revoluțiile” şănţenilor - luptele lor pentru recuperarea pădurilor grănicerești, 2017; Pași spre lumină, Șanțul literar și artistic - Portrete și eseuri, 2017; Istoria învățământului în comuna Șanț, 2017.

Nazarica (Onoaie) Munteanu (1949 - 2020) , fiica lui Petre și Emilia, s-a născut în comuna Șanț, în 1 iunie 1949, și s-a stins din viață în 13 octombrie 2020. Studii: Școala Postliceală Textile din Sângeorz-Băi, cursuri specializare secretariat în București. A lucrat ca bibliotecară, profesor suplinitor, vânzător la librărie și redactor la revistele „Viața - Azi”, „Săptămâna politică” și „Litera Nordului”. Poetă și prozatoare, a scris și a publicat mai multe volume de versuri și proză, apărute la Editura George Coșbuc. Dintre ele amintim: Mărturisiri, 2008, Scurtă vizită de o viață, 2009, Povestiri din Poiana Zânelor, 2009, Prețul iubirii, 2010, Misterioasa clipă, 2011, Timpul, spectacolul răbdării, 2012, și Înserările dor , 2014.

Leon-Iosif GRAPINI

Un drum, o clipă,
de la Valea Mare la Lucian Valea

Dacă ești un îndrăgostit de munte și descinzi pe Valea Someșului Mare, la poalele Munților Rodnei, odată ajuns aici, vei întâlni o zonă mirifică, atât din punct de vedere al peisajului, cât și al istoriei care s-a scris în acest spațiu.

Satul Valea Mare, parte componentă a comunei Șanț, se află chiar în locul unde Munții Suhardului își dau binețe cu Munții Rodnei, iar astrul ceresc, Soarele, le mângâie culmile bătute de vânturi și furtuni. Acolo exista, și încă mai există, o școală în care învățau copiii țăranilor din Valea Mare, dar și ai muncitorilor de la ,,FABRICĂ”. Povestea fabricii este mai amplă, de aceea acum o să fiu mai săracă în detalii pe această temă.

Anul 1924 l-a găsit aici pe învățătorul Alexandru Astalușiu, luminând ca o făclie vie mințile celor mici. La vremea când pâraiele încep să se pornească, vestind sosirea primăverii, s-a născut fiul dascălului Alexandru Astalușiu și al Ioanei, născută Siminic. Asta se întâmpla la 4 martie 1924. A primit numele de botez Alexandru. Mai târziu, la maturitate, va semna cu pseudonimul Lucian Valea, pseudonim pe care îl va legaliza. După spusele fiului său, numele de ,,Valea” l-a luat de la numele satului unde a văzut lumina zilei.

Întâmplarea a făcut să-l cunosc personal pe acest OM. În anul 1979, sau 1980, nu mai țin minte exact, eu călătoream de la Șanț spre Bistrița cu autobuzul ce făcea ruta Valea Mare – Bistrița. Atunci, în acele vremuri, oamenii călătoreau, cel mai frecvent, cu mijloacele de transport în comun, autoturismele fiind rare. Din stațiunea Sângeorz-Băi a urcat un domn, m-a întrebat politicos dacă este liber locul de lângă mine, și, bineînțeles, am răspuns afirmativ, invitându-l să ia loc. Era destul de plinuț la înfățișare, dar nu părea să fie o persoană ursuză. S-a prezentat cine este și, uimindu-mă și mai tare, a început să-mi povestească despre viața dânsului, de parcă mă cunoștea de cine știe când. Desigur că timpul s-a scurs foarte repede și într-un mod plăcut până când autobuzul a oprit printr-o frânare bruscă, semn că am ajuns la destinație, orașul Bistrița. Domnul Valea mi-a mulțumit într-un mod elegant c-a avut privilegiul să călătorim împreună și m-a invitat la o cafea, la cea mai apropiată cofetărie. Bineînțeles că am acceptat.

În mintea mea tânără zburdau tot felul de idei. Îmi imaginam cum se întâlneau oamenii de cultură în astfel de locuri și discutau despre evenimentele vremii, ascunși de ochiul liber al observatorului public. Deși știam că s-a născut în acest colț de Rai, domnia sa mi-a confirmat discret acest fapt, fără ca eu să-l ,,descos”. Aflând despre cariera mea profesională, mi-a povestit că și prima lui soție este dăscăliță și că s-ar putea s-o cunosc pe d-na învățătoare Livia Pop, născută Plăian. Am mai aflat că din acest mariaj a rezultat un fiu în anul 1955, Mihai Lucian.

Îl cunoșteam pe Mihăiță ca elev al Liceului nr. 2 din Năsăud, care funcționa în aceeași clădire cu Liceul Pedagogic al cărui elevă eram. Întotdeauna cei mai mici se uitau cu admirație la colegii mai mari, imaginându-și c-ar avea ceva deosebit față de ei. Mihai avea veleități în arta scrisului, mai ales în domeniul poeziei. De fapt, ,,așchia nu sare departe de trunchi”. După terminarea liceului a îmbrățișat cariera militară. Acum este locotenent-colonel (r) și, din câte am aflat, s-a stabilit pe frumoasa Vale a Bârgaielor, la Josenii Bârgăului.

Revenind la poetul Lucian Valea, se pare că tainele primelor slove le-a descoperit la Valea Mare (Șanț). S-a bucurat din plin de aerul ozonat al munților, cu tot ce implică un asemenea loc: vegetație, triluri de păsări, contact cu oamenii care-și duceau povara muncii. Fiind unicul fiu al lui Alexandru Astalușiu, acesta și-a dorit tot ce-i mai oportun pentru un asemenea odor: școli înalte, carieră, viață socială.

A făcut de toate. S-a afirmat atât în domeniul publicisticii, cât și al poeziei. Nici proza nu este de neglijat. Poeziile sale sunt de un lirism aparte, fapt ce denotă că poetul a fost o persoană sensibilă. Despre opera sa voi scrie altădată.

Cert este faptul că, din spusele poetului, am dedus caracterul său cam rebel. Pentru acest nonconformism a avut de suportat consecințe drastice, dar n-a plecat capul, pentru a nu fi încovoiat de lanț.

Am așternut câteva crâmpeie dintr-o discuție avută cu acest mare om, cu ani în urmă.

S-a stins din viață în anul 1992, la Bistrița.

În memoria a tot ceea ce a fost Lucian Valea, ca fiu al acestor locuri și ca om de cultură, în anul 2002, la 11 octombrie, școala cu predare simultană de la Valea Mare i-a adoptat numele.

Prof. înv. primar: Silvea MOISIL

Ileana Antonu – Doamna colonelului

La data de 9 decembrie 1890, în localitatea Nușfalău (devenită, ulterior, Mărișelu), de pe Valea Șieului, s-a născut Elena Vasilichi, fiică a lui Ioan Vasilichi, notar comunal, și a Carolinei, fiind botezată în ziua de Bobotează a anului 1891. Ea a mai avut un frate și două surori.

Informații despre această personalitate am aflat din articolul Creația artistică a Ilenei Antonu, publicat de Teodor Tanco în „Virtus Romana Rediviva”, vol. II, Bistrița, 1974, pag. 314 - 316 și din articolul Despre artista Ileana Antonu și donațiile făcute muzeului năsăudean, publicat de Dan Lucian Valea în revista „Pisanii Sângeorzene”, nr.7/iulie 2017, pag. 11 - 20.

Elena Vasilichi urmează școala primară la Bistrița, unde ia și primele lecții de pictură cu un pictor și sculptor din Viena, care se afla la Bistrița în serviciile aviației. La o vârstă fragedă, în 1905, se căsătorește cu Emil Andrei Chiffa, funcționar superior la Banca „Coroana" din Bistrița, dar și un apreciat poet și ziarist.

În anul 1920, Elena Chiffa se mută cu soțul său în Cluj-Napoca, unde își continuă studiile de pictură. Aici, Elena începe să studieze și muzica. Repertoriul abordat de bistrițeancă este unul extrem de variat, apelând atât la creația românească, de inspirație populară sau cultă, cât și la muzica universală. În tot acest timp însă, Elena Chiffa nu abandonează pictura și are o primă expoziție, în anul 1924, la Cluj, urmând ca a doua expoziție să aibă loc trei ani mai târziu.

Talentele de necontestat ale Elenei erau completate de o frumusețe deosebită, ducându-i-se vestea. Astfel, regina Maria a României a auzit prin intermediul doamnelor de onoare de la palat că în zona Bistriței ar exista o artistă care-i seamănă uimitor de mult. Ca urmare, Elena, căci despre ea este vorba, a fost invitată la Sinaia, fiind trimisă o mașină pentru a fi adusă. Ajungând mașina în fața palatului, în momentul în care s-a deschis poarta de acces în curte, se zice că regina a fi ieșit la geam, pentru a privi prin binoclu spre tânăra despre care i se pomenise. Condusă în fața reginei, s-a aplecat cu multă emoție și modestie zicând: „Să trăiți, Majestate! Am venit să vă văd”. Răspunsul reginei a fost: „Ești frumoasă foc!”. Apoi, adresându-se personalului de la palat, a spus: „Poftiți-o, vă rog, în salonul verde”. După ce a invitat-o la ceai, regina s-a întreținut cu Elena, cerându-i să-i povestească despre viața ei. Mai departe, tot la rugămintea gazdei, artista și-a etalat calitățile muzicale, cântând în fața celor prezenți mai multe piese la modă. La final, ca semn de prețuire, suverana i-a pus în față două șiraguri de mărgele, unul de perle și altul de chihlimbar, îndemnând-o să-și aleagă unul. Elena s-a oprit asupra celui de chihlimbar, însă regina, plăcut impresionată, a dat dovadă de și mai multă generozitate, dăruindu-i-le pe amândouă.

În 1929, artista părăsește România, pentru a studia în Italia, Germania și Franța, spre a-și perfecționa talentul de pictoriță. La Paris ajunge să studieze alături de mari artiști și chiar lucrează, o perioadă, la Muzeul Luvru. Tot în această perioadă susține concerte în străinătate. Din presa vremii aflăm următoarele: Cântăreața aplaudată în mai multe orașe din Europa, pictorița de mare talent, cu un temperament vibrant, Elena Chiffa, este una dintre cele mai remarcabile personalități ale vremii noastre. Nu voi uita niciodată timbrul de soprană atât de clar și corect, această voce de cristal, care, fără a slăbi, se joacă cu dificultățile cu o siguranță de interpretare și ușurință puțin comună. A auzi pe Elena Chiffa este o adevărată încântare.

Plecarea în străinătate a însemnat ruptura de primul său soț Emil Chiffa. După ce a revenit în țară, în anul 1931, la 41 de ani, l-a cunoscut pe colonelul Nicolae Antonu, comandant al Inspectoratului de Jandarmi Transilvănean, cu care s-a și căsătorit. Este momentul în care își schimbă prenumele, din Elena în Ileana, pentru a nu fi confundată cu o altă artistă, pe nume Elena Anton. Astfel, Elena va purta numele de Ileana Antonu.

Și după recăsătorire va continua cariera artistică, atât în calitate de cântăreață, cât și de pictoriță. De această dată, soțul i-a fost aproape în permanență și a susținut-o în activitățile sale. La 1 aprilie 1936, susține un recital în București, la sala Dalles, prezența sa fiind, de asemenea, anunțată în presă: Programul foarte variat, pe care artista noastră îl va executa, va mulțumi și publicul românesc, așa cum mulțumit a rămas publicul francez, german și italian, când Ileana Antonu a concertat acolo cu mari succese.

Ca artistă plastică deschide în continuare expoziții, la Cluj - 1930, 1931,1934; București - 1935; Brașov - 1936, 1937; Timișoara - 1939.

După pensionarea soțului, petrecută în 1934, a trăit mulți ani la Timișoara, unde a continuat să creeze și să expună.

În anul 1952, familia Antonu se mută în localitatea Șanț, județul Bistrița-Năsăud, în condiții încă nu foarte bine lămurite. Varianta consemnată de către Teodor Tanco, cu referire doar la artistă, ne spune că „din cauza sănătății se stabilește în comuna Șanț”. O altă versiune, poate mai apropiată de adevăr, având în vedere cariera militară a lui Nicolae Antonu, este că au primit domiciliu forțat la Șanț, fiind nevoiți să stea cu chirie la o familie ce era mereu cercetată/chestionată în privința comportamentului celor doi soți.

La Șanț, au locuit la familia Palage Ion, iar când această familie s-a pregătit să-și construiască o casă nouă, s-au mutat într-o locuință aflată în apropiere de fostul Cămin cultural, unde locuiește acum Filipoi Iacob (din jos față de Ocolul Silvic actual).

Aveam pe atunci vârsta de 3 ani. De unele lucruri îmi aduc, totuși, aminte, dar altele le știu de la părinți și de la mătușa Silvia Palage. Noi îi spuneam Doamna colonelului, soțul fiind colonel, după cum am mai spus. Doamna colonelului nu a avut copii și, poate, de aceea ne iubea pe noi, copiii din vecini, ne invita, uneori, în casă și ne dădea dulciuri. Parcă niciodată nu am gustat bomboane mai fine și mai gustoase ca atunci. Pomul de Crăciun îl orna foarte frumos cu tot felul de globuri și alte decorațiuni care la noi nu s-au mai văzut. Cum pe domnul colonel îl chema Nicolae, acesta era sărbătorit special de Sf. Nicolae. Domnul colonel se juca cu mine ca și cum aș fi fost un nepot de-al lui. Erau zile când doamna picta și cânta, atunci știam că nu este voie să o deranjăm și ne jucam prin curte cu domnul colonel. Am câteva fotografii cu domnul colonel și cu părinții, făcute de doamna colonelului. Păcat că nu am nicio fotografie în care să fie și doamna. Întotdeauna făcea ea fotografiile.

După ce s-au mutat de la familia Palage Ion, am fost chemat de doamna colonelului la casa unde locuia și, țin minte, am fost îmbrăcat frumos de mama pentru că urma ca doamna să-mi facă un portret. Păstrez portretul (vezi fotografia) semnat de Ileana Antonu, la vârsta de 3 ani, și realizez că este valoros sentimental, dar și ca preț. Doamna colonelului mergea în sărbători la biserică și, din câte am auzit de la părinți, cânta cântece religioase și era admirată de toată lumea. Mai știu că a pictat ceva în biserica noastră. Dacă este așa, picturile respective se pot identifica după semnătură.

După câțiva ani, familia Antonu s-a mutat în Sângeorzul Român, devenit, în 1962, orașul balnear Sângeorz-Băi, unde cei doi vor rămâne până la moarte. Și după dispariția soțului, în 1957, Ileana va continua să picteze.

Pentru un scurt comentariu, ne oprim asupra portretului intitulat „Badea George colectivist” (vezi fotografia).

Este lucrarea despre care Teodor Tanco scria că a participat, în anul 1957, la expoziția regională de la Cluj-Napoca, fiind remarcată de ziarul „Făclia” prin cuvintele: Un personaj de o mare adâncime psihică prezintă Ileana Antonu. Badea Gheorghe cu ochii lui limpezi ca o apă, cu mustață groasă ca „vrabia” și cu toată străfulgerarea de suflet. Cel mai probabil, tabloul în cauză înfățișează un țăran din localitatea Șanț sau Sângeorz-Băi, unde artista a locuit și a pictat în acei ani. Așezările respective, situate la poalele Munților Rodnei, nu au fost niciodată colectivizate, dar lucrarea, participând la o expoziție organizată într-o perioadă de „mărețe transformări”, trebuia să primească un titlu adecvat, ceea ce s-a și întâmplat.

Virginia Rusu-Mateciuc, educatoare și prietenă cu doamna colonelului, își amintea că artista iubea foarte mult florile de măr, pe care primăvara le imortaliza în picturile sale, o parte dintre picturi vânzându-le pentru a-și asigura traiul zilnic. Tot la Sângeorz organiza „serate artistice”, unde se strângea foarte multă lume, atât localnici, cât și persoane aflate la tratament în stațiune.

Ileana Antonu s-a stins din viață la 18 februarie 1971. A fost înmormântată alături de soțul ei, dormindu-și somnul de veci în cimitirul din curtea Bisericii Ortodoxe din Sângeorz-Băi, lăcaș de cult căruia i-a călcat mereu pragul, fiind o femeie deosebit de credincioasă.

Tablouri și documente ale doamnei Ileana Antonu au fost donate de ea muzeelor din Năsăud și Sângeorz-Băi.

Am un regret. Când eram elev la liceu, nu mai știu în care an, am văzut-o o dată trecând pe stradă. Timiditatea nu mi-a permis să o abordez, mai ales că mi s-a părut îngândurată. Cred că nu m-ar fi recunoscut, au trecut cam 12-13 ani de când, mic fiind, nu a mai dat ochii cu mine. De multe ori mă gândesc, oare ce subiecte am fi discutat, dacă mă prezentam în fața ei.

Închei prin a spune că am întâlnit doi oameni minunați, de a căror bunătate m-am bucurat și eu.

Valer POP