POEZIE
Noutăți în site
Organizare
Revista „Izvorul Someșului”
Comunicate ACRIS
Proiecte
Semnal editorial
Artă plastică
Portrete în cuvinte
Divertisment
Mozaic
Galerie foto
Contact
 NU ȘTIAM Nu știam Că din piept mi-au crescut Munți de dat împrumut Nu știam... Nu știam că-mi vor crește din mâini Pentru cei mai săraci, două pâini Nu știam... Nu știam că pe urmele Pașilor mei Vor înfrunzi în surdină Într-o toamnă senilă Doi tei Nu știam... Nu știam că din ochi Îmi vor curge Nu lacrimi, ci ape Din care doi cerbi însetați Vor veni să se-adape Nu știam... Dar știam că-ntr-o zi După ultimul țel Chiar mă voi desfrunzi În sentința de-a fi Niciodată la fel... Fără drept la recurs, Fără drept de apel Înfrunzind, desfrunzind Niciodată la fel Da... știam |
ACEEAȘI GREȘEALĂ Se-aud printre frunze-n surdină vechi șoapte Sub pașii nesiguri, învie iar toate Cafeaua se-ntoarce în boabele coapte Prin sânge se-ntinde un cer de păcate Se-ntorc iar la cuiburi Păsări albastre Pe aripi ducând Păcatele noastre Iertări nu mai sunt Vândute sunt toate Și chiar dacă-ar fi, nu se mai poate... Peisajul acesta ciudat se repetă Constantă rămâne în ochii de cretă Mirarea de-acum ca cea de-altă dată Pictată pe firea mea tot mai ciudată Se-mparte la doi de instanța morală Păcatul și vina și cheia din ială Învie și moare pentru-a mia oară Pe buzele noastre aceeași greșeală... DREPTUL LA RAI Lasă-mi Doamne caii liberi! Nu Mi-i pedepsi, mai stai! Poartă-n coame dulci ispite, Dreptul meu pierdut, la Rai! Lasă-mi Doamne caii liberi! Nu mai pot în frâu, să-i țin Și în palmă simt galopul Lor, prin linia de destin Lasă-mi Doamne caii liberi! Nu Mi-i alunga, mai stai... Nu auzi prin cer copite, Tropotind pe lângă Rai...? Laura CÎRCU MUNTEANU |
♦ Poezii ale aceeași autoare pot fi citite AICI.
 * * * eu ştiu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă şi ştiu că noaptea stau fluturi la pândă eu ştiu că anul are trei sute şi ceva de zile şi ştiu că versurile acestea pot să pară futile eu ştiu că zăpada este din vată de zahăr şi ştiu că de moarte nu pot să mă apăr eu ştiu că lumina este ondulatorie şi ştiu că pot trăi fără glorie |
* * * trec adolescente strada pe patine cu rotile semaforul arde în culori nubile în vitrine manechine cu privirea sumbră cerșetori blazați moțăie la umbră pe Feleac pasc turme paşnice de oi bilingv un idilic cântec din cimpoi lin plutesc vapoare pe Canalul Morii – orice-ar spune lumea nu beau scriitorii * * * o seară un tren care nu va mai sosi nu a plecat şi nu va pleca în nicio zi o noapte cu stele mărunte căzând de nicăieri spre niciunde o umbră o şoaptă un zvon un câine rătăcind pe un peron de gară mică fără viitor – cine-a băut o să mai bea alcool (Din volumul „Mică idilă feroviară”, Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2018) Ioan-Pavel AZAP |
 Ce este un senryūSenryū (în traducere literară, salcie pe malul râului) este o formă de poezie scurtă japoneză, cu o metrică similară cu un haiku, constând tot din 17 silabe. Dar, spre deosebire de haiku, care abordează cu seriozitate imagini din natură, senryū este adesea o descriere cinică, străbătută de un umor acid, a slăbiciunilor omenești. Un senryū nu trebuie să cuprindă un kigo, adică un cuvânt care indică anotimpul, așa ca în haiku. Unii spun că senry-ul este un haiku ratat, imperfect, simplu. Deoarece în Japonia începuseră să se organizeze competiții de senryū, în care arbitrii atribuiau premii, pasiunea pentru senryū dezlănțuia patimi, fapt nedorit de șogunat. Pentru păstrarea ordinii, în perioada de reforme a shogunului Kyōhō (1716-1735), concursurile de senryū au fost interzise. Numele acestui gen de poezie vine de la poetul de haiku Senryū Karai. Vă prezint câteva exemple din creația personală: |
lansare de carte – un absolvent aruncă matematica surpriză pe bloc – bunicuțele fac plajă topless ora închiderii – alunecând sub masă ultimul client barca ia apă – tinerilor le arde de un selfie zile toride – din ce în ce mai vesel bătrânul berar sărut pe plajă – doi pescăruși trăgând de cearșaf puțină cultură – în vechea bibliotecă mucegai pe cărți zi de chenzină – la bancomat pe-o cărare spre casă pe trei vaccinat cu țuică – urmează rapelul cu făcălețul hărțuire sexuală – mai multe furnici trag de un greier Valer POP |
 rătăcire în zare de ce să nu-ți iei timp să-l ridici carevasăzică cu grijă să-l învelești într-o călimară iar mai apoi să-l lași pe hârtie să se desfășoare iar tu hăituit de frica ce ca din întâmplare ți-a pătruns în mădulare să faci un pas îndărăt să te întorci în tranșee să pândești căderea serii și s-o iei mai apoi de subțiori ori și mai bine de după umeri îți spui că ai putea număra în gând aici și aiurea crengi uscate ori cel puțin de mere roşii încovoiate să te duci pe luciul privirii de sticlă într-o alunecare fără margine fără chip ieșită din timp din tranșee trecută prin albastrul cernelii așternute peste strigătul tău din urmă rătăcit în ecou cu multe zale reverberație pierdută prin zare |
aievea e ca şi cum ai intra de fiecare dată desculț pe ușa din dos a zilelor de nedumerire ochii ți se lovesc de șoapte precum păsările de șindrile e de scurgere de pete de umbră şi de aluat țintuit cu stele împrăștiate alandala în puzderie de nevăzutul din coama dealului dinspre colnic crescut stai de pândă dar nu știi de ești de sticlă de agheasmă ori de plânset tremurat din bărbia celui veșnic plecat ești de trist ești de spoială de gând răsucit din cântecul clipei trecute prin sucală te oprești mai apoi la margine de așteptare dai cu coatele moi de uimire a strigare înghiți prudent nodul din gât să nu te înece gândul meu lacom visul tău ferecat prin care de fiecare dată spui tu prin gaura cheii l-ai strecurat spre colțul de rai din felii subțiri nu încetezi să tai boabe mărunte de apă cad în genunchi din ochi nu lacrimi ci icoane lungi arunci peste căpițe de rugăciuni eu mai aștept cu cușma dată pe spate să ningă peste strigarea mea din urmă purtându-te pe brațe de omăt nu știi când vei mai veni de nu cumva pe nesimțite în vis mi te vei topi Damaschin POP-BUIA |
 Pe Cobășel Se sting mărgelele pe cer, Stelele-nșirate-n legea lor, Fâșii de întuneric pier Prin măguri largi până-n Pripor. Luna pe boltă, cât o roată, Retrasă-ncet din geamul meu, În poala cerului sculptată De harul unui mare zeu. Pe Cobășel pornește moara Lui badea Victor, înspre ziuă, Iar apele își duc povara, În zbaterea ce curge-n piuă. Pământu-i reavăn prin grădini, Șănțenii mei ies la arat, E forfotă ca prin stupini. Începe-o nouă zi în sat. |
Someș, Someș, apă dulce (În Munții Rodnei – Șanț) Sub Ineu, în Someș dulce Sufletul aș vrea să-mi culce Uneori, tu, sfântă apă, Mi-a fost teamă să-mi fii groapă Someș cu lipenii sprinteni Eu copil mai ieri, mai minteni Pe copii tu ne-ai scăldat Și tot tu ne-ai botezat De-aș muri în apa ta Limpede ca lacrima M-aș preface-n boiștean, Să-mi scalzi trupul an de an Somnul mi-ar fi lin și dulce, Cristalinul tău, o cruce Someș frate cu-armonia Azi, și-n veac, cu veșnicia... (Din volumul de versuri Popas printre cuvinte, Editura Salgo, Sibiu, 2017) Aurel DOMIDE-ȘĂNȚANU |
 Rondelul anilor de viață Fulgi cernuți din nori de ani Peste ogorul vieții mele, În dalbe straturi adunați An de an, ca-n joc de iele. |
Când mai avuți, când mai sărmani, Strânși mai cu bune, mai cu rele, Fulgi cernuți din nori de ani Peste ogorul vieții mele. Dar adunați mereu, mereu Pe umeri parcă-s „bolovani” Ce-i duc din ce în ce mai greu... De s-ar topi, mi-ar părea rău, Fulgi cernuți din nori de ani. (Din volumul de versuri Gânduri, simțăminte și trăiri, Editura Scriitorilor, Brăila, 2020) Dionisie-Dinu POP |